Scriitor realist modern, M.Preda este creatorul unui roman tulburator prin sensurile lui, prin universul artistic si personajul creat

Ca orice roman, el reprezintăo scriere amplă in proză, acţiunea desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care ajung să interfereze sau chiar să se suprapună, din nevoia de a surprinde viaţa în complexitatea ei, element definitoriu (esenţial) în orice paradigmă a romanescului. Personajele, cu o pondere diferită în structura epică, reprezintă caractere,individualizate prin variate modalităţi care surprind evoluţia lor sufletească, profilul moral al acestora prinzând contur pe parcursul intregii acţiuni.

O încercare de stabilire a tipologiei romanului  poate admite drept criteriu  curentul literar alecărui trăsături se reflectă în structura şi compoziţia romanului, în modul de construcţie a personajului sau la nivelul perspectivei narative.

Apărut chiar în ,, obsedantul deceniu’’, romanul lui M. Preda se înscrie in formula estetică a realismului ,, social şi psihologic’’ (Eugen Simion), o mare parte din evenimentele prezentate având ca punct de plecare realitatea satului Siliştea-Gumeşti, surprins în roman într-un moment de criză. Subiectul romanului respectă succesiunea clasică a momentelor subiectului, care cunosc însă o desfăşurare epică disproporţională, fapt datorat evoluţiei personajelor şi naturii conflictului. Acesta ia forme diferite, in funcţie de problematica prezentată: socială, etică, psihologică, familială sau politică. Perspectiva narativă este una obiectivă, accentul căzând pe verosimilitatea faptelor relatate, pe crearea unui flux epic de o sporită autenticitate, care să dea iluzia copleşitoare a vieţii.

Romanul în ansamblul său, reflectă întreaga concepţie estetică a prozatorului, în viziunea căruia orice operă trebuie să se structureze pe elemente cheie: adevăr, istorie şi realitate.

Textul literar trebuie să transmită un adevăr social si psihologic. Astfel, scriind, Marin Preda recuperează în plan fictiv o lume pierdută în existenţa sa reală. Romanul ,,Moromeţii’’ urmăreşte procesul destrămării simbolice a unei structuri, a familiei tradiţionale, a satului românesc tradiţional.

Încă din incipitul primului volum (apărut în 1955) se conturează problematica romanului-confruntarea individului cu istoria. Cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial

,, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari’’. Este doar o iluzie, care se va risipi sub presiunea unor evenimente necruţătoare, viclene, căci istoria este cea care îl surprinde pe individ, îl ignoră, acesta descoperind cu uimire că i se face o mare nedreptate. Istoria îsi urmează cursul ei, timpul este o capcană, iar individul asistă neputincios la destrămarea iluziei sale. Aceasta este şi drama protagonistului, Ilie Moromete,  ,, nu o victimă fără glas, ci o conştiinţă’’ (Mihai Ungheanu). Prin destinul lui se reface destinul unei întregi structuri, a satului patriarhal, a unui mod tradiţional de existenţă, condamnat la destrămare, căci ,, Timpul nu mai avea răbdare...’’

Acestor sensuri le corespunde şi organizarea adecvată a materiei epice. Din punct de vedere compoziţional, se observă o modificare între cele două volume ale romanului. Astfel, în primul volum, naraţiunea curge lent; totul se desfăşoară parcă ritualic, nimic nu e spontan, iar impresia de ceremonial persistă. Prin tehnica narativă a decupajului, sunt prezentate cîteva scene din viaţa familiei lui Ilie Moromete, analiza fiind transferată treptat dinspre realitatea exterioară spre cea interioară, a mişcării sufleteşti a personajelor. Primul volum poate fi structurat in trei nuclee epice. Primul nucleu surprinde, ca desfăşurare temporară, intervalul de sâmbătă după-amiază până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei Bălosu cu Birică. Al doilea episod epic prezintă conflictul dintre Ilie Moromete si fiii săi, iar ultimul nucleu e reprezentat de unul dintre cele mai importante momente din viaţa comunităţii rurale: secerişul, iar ultimul episod prezintă conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi, care fug la Bucureşti.

În volumul al doilea, ritmul narativ este unul alert, discontinuu, sincopat, fragmentând discursul epic în secvenţe, cu o tendinţă de disperare a întregului ce pare să reflecteze haosul vieţii înseşi. Tehnica de compoziţie nu mai este cea a decupajului, ci aceea a rezumatului. Naraţiunea cunoaşte întoarceri în timp, eliminări de fapte, singurul moment cu o mai consistentă coerenţă epică fiind cel în care Niculae Moromete, devenit activist, participă la o campanie de seceriş în satul natal.

În primul volum, viziunea artistică a lui Marin Preda este una scenică, fapt ce creează un puternic sentiment al autenticităţii. Prima secvenţă care dezvăluie acest gust al reprezentării scenice este cina, o scenă antologică, ce aduce în prim-plan imaginea unei familii de tip patriarhal, care şi-a păstrat structura, nu însă şi mentalitatea. Adunaţi ,,în tindă’’, în jurul unei mese mici, ,,pe nişte scăunele cât palma’’, fiecare membru al familiei îşi are locul său, care reflectă poziţia şi rolul pe care îl joacă în această structură. Achim, Paraschiv şi Nilă, fiii cei mari ai lui Moromete, din prima căsătorie, stau aproape de uşă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării şi al răzvrătirii împotriva autorităţii paterne. Tita, Ilinca şi Niculae stau de cealaltă parte, aproape de Catrina, feriţi de privirea aspră a tatălui, căruia îi revine locul cel mai bun. ,, Moromete stătea deasupra tuturor’’, stăpânind

,, cu privirea pe fiecare’’. Atmosfera este tensionată, cei trei băieţi fiind învrăjbiţi împotriva mamei vitrege de către Guica, sora lui Moromete. Acestui conflict i se adaugă conflictul dintre Moromete şi Niculae, care nu este lăsat la şcoală, sau cel dintre băieţii şi surorile vitrege, cărora li se strângea zestrea pentru măritiş (prin munca lor ). Toate acestea se subordonează unui conflict ale cărui resorturi sunt mult mai adânci: conflictul dintre două mentalităţi diferite – cea tradiţională, ţărănească, reprezentată de Moromete, şi cea nouă, capitalistă, reprezentată de fiii săi. Cina dezvăluie o stare de criză latentă, Moromete ignorând mult timp noua realitate sufletească a membrilor familiei. El crede că păstrarea intactă a laturilor de pământ este singura garanţie a unităţii familiei şi a libertăţii individuale, a independenţei.

Treptat, naratorul insinuează că sub această aparentă linişte se întâmplă ceva, că libertatea lui Moromete este doar o iluzie. Drama eroului se declanşează odată cu tăierea salcâmului, moment simbolic care anunţă mişcarea sufletească din roman. Potrivit mărturisirilor lui M. Preda ,, doborârea salcâmului îmi apărea ca o poartă pe care dacă ştiam să o deschid intram într-un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă’’. Este chiar lumea interioară a personajului, regăsită în imaginea arborelui. Acesta e privit ca ,,dublu vegetal’’ al lui Moromete, al cărui destin anticipează declinul lent, dar neiertător al eroului. Prin personificare, naratorul transferă identitatea personajului în trupul salcâmului, care ,, străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului’’. În lipsa copacului, „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi  arătau becisnici”. Este primul semn al declinului, nu doar al unei individualităţi, ci al unei lumi întregi.

Fiecare scenă complectează portretul lui Ilie Moromete, construit ca o replică la o întreagă literatură ,,cu ţărani’’ anterioară lui, superior prin fondul de reflexivitate, prin spiritul său contemplativ, prin inteligenţa pătrunzătoare sau ironia subtilă. „Ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau’’ se asociază cu obiceiul de ,, a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur’’, fiindcă ,, n-are cu cine discuta, în sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile’’.

Caracterul personajului se dezvăluie şi din scena întâlnirilor din poiana lui Iocan, care îi reafirmă autoritatea în relaţie cu întreaga comunitate, depăşind astfel spaţiul familial. Sufletul acestor adunări este Ilie Moromete, cel care-i fascinează pe toţi prin ascuţimea minţii, ironie, umor, sociabilitate. Lumea din jurul său este un spectacol continuu, pe care îl priveşte detaşat, cu o putere de înţelegere superioară. El crede că timpul „răbdător” poate fărâmiţa ameninţările mari în ameninţări mai mici, posibil de suportat. Această siguranţă, accentuată şi de cele două loturi de pământ pa care le are, îl fac pe Moromete să-l înfrunte cu subtilitate pe Tudor Bălosu, să glumească inteligent cu prietenii săi (Cocoşilă), să joace comedia amânării când Jupuitul cere plata datoriilor sau să lupte pentru micile lui bucurii – ceasurile de visare pe stănoaga podiştei, plăcerea vorbei, fumatul în tihnă a unei ţigări – şi mai ales, să trăiască sentimentul libertăţii şi independenţei spirituale.

Dar, ceva din primejdiile care se apropie tulbură spiritul lui Moromete şi monologurile sale se resimt. O pagină antologică îl surprinde pe Moromete retras pe piatra de hotar a lotului său de pământ, judecând cu asprime lumea şi timpul. „Se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse”, „trăise lăsându-şi liberă mintea sa să se desfete”, dar timpul a ascuns o capcană, iar lumea „trăind în orbire şi nepăsare îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.” De sentimentul vinovăţiei îi este frică, sentiment pe care îl trăieşte şi în momentul premierii lui Niculae sau în momentul înstrăinării unui lot de pământ. Concluzia la care ajunge este că „dacă totuşi greşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii”, nu seninătatea lui era de vină, ci lumea.

Treptat, Moromete se vede lipsit în confruntarea cu noile realităţi, nu doar de independenţa materială, ci şi de cea spitituală, pe care-şi clădise liniştea. Intră „într-o lungă stare depresivă”, după ce e nevoit să vândă o parte din pământ, „căci lupta pentru apărarea vechilor bucurii se sfârşea.” Retragerea în sine e o formă de autoanulare morală, concretizată în refuzul de a mai comunica cu lumea. Această criză îl înstrăinează de ipostaza sa anterioară, pe care o priveşte cu detaşare, dintr-o conştientizare superioară a dramei.

Volumul al II-lea, apărut în 1967, surprinde o imagine schimbată a personajului în relaţie cu o lume nouă. Satul de după război, intrat într-o nouă epocă, cea a comunismului, nu mai este un spaţiu al echilibrului şi statorniciei valorilor, ci un abis, „o groapă fără fund din care nu încetau să iasă atâţia necunoscuţi”. Figura bătrânului Moromete apare micşorată, lipsită de acea aură mitică din primul volum, deoarece „nu mai avea în spate o familie în care cuvintele şi gesturile lui să fie încărcate cu înţelesuri”. Încercarea de a-şi aduce fiii acasă atrage mânia Catrinei care îl părăseşte. Intră în dispute cu fiul său, Niculae, devenit „apostolul noii religii a binelui şu a răului”, comunismul. Conflictul este unul ideologic, care implică politicul.

Observaţia socială primează, iar spaţiul este unul deschis. Inteligenţa lui Moromete ironizează acum pe Bilă, Isosică, Mantaroşie, Adam Fântână, Noile „personalităţi” ale satului, între care se dă lupta pentru putere, a cărei victimă devine şi Niculae. Moromete nu se împacă cu gândul că „ţăranul trebuie să dispară”, că rostul lui în lume a fost greşit.

O scenă de o mare forţă artistică, în care bătrânul, udat de o ploaie de vară, sapă un şanţ, dialogând cu un personaj imaginar, sugerează drama sufletească a acestuia, prăpastia dintre el şi lume. Măreţia personajului se naşte din această îndârjire de a-şi apăra credinţa; drama lui Moromete se naşte din criza unei conştiinţe care nu se mai regăseşte, care îşi pune semne de întrebare asupra „schimbării veşnice a lumii, ignorate adesea.”

În ultimele capitole, Moromete dispare ca personaj, trăindu-şi ultimii ani din viaţă în tăcere şi însingurare. Mai are însă forţa de  a afirma, cu mândrie, chiar pe patul de moarte: „Domnule...eu totdeuna am dus o viaţă independentă”, cuvinte care sintetizează propria filosofie de viaţă.

Marin Preda analizează în romanul său procesul istoric al destrămării celei mai vechi clase sociale româneşti, a satului tradiţional. Acest moment de criză se reflectă în chiar planul conştiinţei sale. Destinul lui Moromete exprimă moartea unei lumi, acesta reprezentând „cel din urmă ţăran”.

Stilul este unul narativ, textul fiind dominat de verbe. Sub aspect stilistic, lipsesc figurile de stil, cuvintele fiind folosite cu sensul lor propriu. Foarte rar, ele primesc şi un sens figurat, dând textului un ecou liric, precum în construcţia „apa se scurgea la vale cântând”. În concepţia prozatorului, expresiile trebuie „să fie covârşite de conţinut”, singura lui preocupare este să fie exact.

Omniscienţa naratorială este limitată de prezenţa personajelor-reflector (Niculae, Ilie) sau a personajelor informatori (Ilinca, Parizianu). Modernitatea discursului narativ este dată şi de prezenţa unor accente dramatice, atât la nivelul conţinutului, cât şi a formei, unele scene fiind „dramatizate” prin „jocul” personajelor.

Principalele procedee artistice, viziunea scenică, dialogul, textul şi subtextul ironic, simţul comic şi cel tragic, dezvăluie calităţile narative ale prozei lui Marin Preda, care reuşeşte o perfectă sinteză între modernitatea analizei psihologice şi clasicitatea temei rurale

Tag-uri : morometii de marin preda, marine preda morometii, romanul morometii de marin preda, morometii de marin preda, marine preda morometii, romanul morometii de marin preda.